Vântul care adie în pânzele întinse de spirit peste orizonturi, sunt prinse deseori de catargul nemărginirii.

Pământul strigat din zare este viitorul ce își adâncește distanța-n gând. Parcurgi drumul de la tine la marginea lumii cu o deplasare ce te poartă cu viteza luminii interioare.

Privirea, luată independent este limitare, totuși, în cuplaj cu zborul metafizic poate descrie lumi prin care doar un Columb mesianic s-ar putea bucura. Închipuirea nu poate deprinde margini.

Pe această cale te găsești, poate în acelasi timp, la fiecare dintre capete, ca la un început de drum.

Prezentul și viitorul devin forme permanente ale sinelui ce își pierd temporalitatea prin mijlocirea libertății viziunii.

Spiritul devine, astfel, un soi de arbore căruia îi înfloresc atât ramurile cât și rădăcinile.

Nicolae Baldovin

.